Cai încremeniți

Este sezonul zarvei pregătirilor pentru a trece cum se cuvine într-un nou an, sperat, mereu, mai bun… ca sa fiu cinstit eu îl vreau nu mai rău decât cel ce se sfârșește, în contextul noii-normalități.

Este și sezonul colindelor. Contrar tuturor impresiilor lăsate, chiar și eu sunt amator de astfel de creații muzicale, dar doar dacă este în sezonul lor.

Și ar cam fi sezonul zăpezilor, fie și numai temporare, însă nu curge aproape nimic din ceruri, nici măcar apă agregată ca lichid! Poate doar vești rele. Așa încât urmărești pe unde ar mai putea fi ceva zăpezi și încerci a ajunge, fie și pentru câteva ceasuri, acolo. În paradisul alb.

Și mai este sezon de Cai + Capre + Alai de mascați + Bande ale Jianului, adică sezon de tradiții transmise nu se știe exact de unde și de când. În vatra etnofolclorică a Tudorei natale a fost un an de pauză impusă de cei ce gestionează din spate și mișcarea Cancel Culture {în subsidiar, aceeași vătafi ai m[ă(t)reței]UE dar și cei locali care o spun în clar acuma cu renunțarea la Crăciun – a se vedea și întinderea școlii până în 23 decembrie, cu revenire la 3 ianuarie, lucruri întâlnite poate doar în vremurile tovărășești}. Va fi fiind la fel și anul acesta? Oricum ar fi, eu caii i-am tot căutat și pe unii i-am și găsit în colecțiile imagistice vechi, pe alții i-am prins în zburdălnicia lor lichidă fugind peste stânci mai ceva decât caprele (negre!). Ba am descoperit și cai cu libertate cât munții pe care hălăduiau/m.

Combinând matematic și cu ceva ajutor prognostic meteo toate acestea am purces în miez de noapte spre Țara Maramureșului, țintit spre colțul acela ascuns al trecerii spre Țara Moldovei. Știam din surse sigure că alb este depus și mai conta doar să îl prind frumos așezat, de paradă. Drum socotit matematic și el, cu vulpi tăind calea și cu alb peste tot, tocmai bun cât să te bucuri din plin. Ospitalitatea românească (în vremurile cândva normale sau doar în vremuri crizate, inclusiv energetic) include și funcționarea „după program” a instalațiilor de transport pe cablu către zonele și așa puține unde iubitorii de alb se mai pot bucura de plăcerile lor (NE)vinovate. Că despre mult trâmbițatele noi instalații, chiar cu etichetă olimpică, nu aș discuta acum. Deloc!

Finalmente însă ne-am prins în mișcarea cablului ce ne-a urcat, încă o dată, în paradisul alb al Munților Rodnei și de unde am nimerit numai bine poteca albă spre a ne întâlni cu caii. La pas, cu o admirație totală pentru spectacolul hibernal, am ajuns să călcăm și zăpezile neatinse căzute peste noapte. Cascada? liniștită și ea spre a căpăta puterile necesare să zburde zglobiu când va da colțul brândușelor de primăvară și verdele crud al fagului.

Caii? eheee…. despre ei pot spune că erau încremeniți în ghețurile blând acoperite de zăpezile ce înveleau tot masivul. Și i-am descoperit doar fugitiv și i-am lăsat așa în încremenirea lor. Să nu-i deranjăm cumva spre a veni să îi corupă anul acesta, din nou, pe cei ce – SPER că – se vor produce la spectacolul trecerii dintre ani, tocmai pe toloaca Tudorei… câtă mai este și aceea liberă și fără îngrădiri demne de ceva alcătuiri hulite dar niciodată distruse… mereu păstrate, extinse și (RE)utilizate, oricare ar fi fost regimurile…

Un pic de ospitalitate tipic maramureșeană am găsit totuși și chiar și-a meritat timpul alocat.

Pe trasa de revenire spre cenușiul mâlos al Dulcelui Târg al Ieșilor nu m-am putut abține să nu remarc multitudinea de mașini de afară conduse ca pe la noi de unii care decid, bătându-se cu pumnii în piept, cine să ne facă nouă legile.

A fost, pe ansamblu, încă o zi în paradis și pot doar să fiu fericit că am avut ocazia. Și că a fost complet echipajul.

Ce urmează aici este pentru pura consemnare a momentului, pentru memoriile proprii, așa cum și textul este, în primul rând pentru mine, dar sunt generos împărțindu-l cu orice doritor care trece pragul blogului.

Un pic de animație, chiar dramatica spre final!