Toamna este anotimpul în care toate cele ale lumii vegetale dau maximum de nuanțe spre a își asigura memoria posterității într-o lume devenită prea preocupată de imagine. Într-o lume vie ideală, lipsită de oameni și metehnele lor, culorile acestea ar trece fix neobservate sau ar putea fi, cel mult, un indicator al venirii perioadei celei nud-vegetale care-și va trage peste nuditate pătura alb-cleștar a iernii.
Cum însă noi viețuim într-o lume în care animalul suprem, omul, a cucerit și adaptat până la distrugere toate nișele ecologice și toate meleagurile planetei acesteia, suntem tributari metehnelor umane, cum ar veni și ale fiecăruia dintre noi. Și astfel suntem impresionați de paleta coloristică a toamnei ținuturilor noastre, temperate, presărate încă cu destule exemplare care-și schimbă culorile, schimbare binevenită prin comparație cu schimbările metehnelor noastre, cele umane.
Dacă primăvara are coloristica sa, nu mai puțin sofisticată, dar mult mai discretă, mai ascunsă și mai difuză în marele cor al înverzirii. Toamna însă este pusă pe spectacol în stil mare. Și determină căutătorii (pentru sine acești căutători) să umble și să adune de toate pentru a-și putea hrăni din ele orgoliile, sau dorința de culoare, sau ce altceva îi mână în lupta asta a căutării unghiului perfect și a culorilor celor mai inedit asociate.
Așa și eu, prin cel oraș degrabă anihilator de suflete dar și prin cele împrejurimi mai mult sau mai puțin cunoscute mergând și după principiul pomului lăudat. Ori e bine ca acolo să nu mergi niciodată cu sacul. Pentru că nu vei găsi aproape nimic care să hrănească orgoliul cel nepotolit. Sau vei găsi condiții potrivnice care te pot împiedica să ajungi în timp util acolo unde măcar sperai să poți prinde acel unghi perfect care să te uimească total: O aglomerație obișnuită pentru urbea cea nivelatoare, o asfaltare apărută din neant unde nu a văzut nimeni asfalt taman până acum și un soare care ascultă de mecanica sa cerească iară nu de capriciile unor decidenți vremelnici ce cred că ziua se schimbă după cum le tună lor. Una peste alta nu a ieșit ce am sperat eu dar nici nu cred că am pierdut ceva, ci tot câștigați am ieșit printr-o ieșire prin natura înconjurătoare și ceva zbor deasupra unor livezi acum golite de conținut și iluminate păcătos pentru cadre de mare efect.
Prin oraș lumea fugărește frunzele mai ceva decât o face vântul așa că nici cadrele nu-s mai puțin fugărite.
Dar ceva între două ture superbe de Grădină și a sa Expoziție tot a ieșit și nu pot rata momentul, mai cu seamă că nu m-am lovit de nici o altă slavă la modă iar cu arătatul în lumea vie e mai cu perdea, mai cu dificultate de expresie directă. Las aici acel ceva, ceva, ieșit:
EuGeniuZ's Blog 