Covorul foșnetelor

S-au aliniat astrele în cele ceruri și am reușit a avea vremea și vremurile de încercat o vânătoare amânată de mult timp: cel imaș al Bolohanilor întru slava fagilor săi tomnatic ruginiți. Nu poți totuși să pleci din Iași chiar când vrei. Chiar dacă vrei și dacă pleci (la timp) te va opri un timp Dopu Iloaie – deja la orice oră din orice zi (și noapte – cu o precizare bună: unii au fost opriți de la a conduce pe bucata interzisă explicit).

Măcar am decis să o iau direct la drumul Dealului Mare. Vestita Vamă cu Tablă, la un an de la prima parcurgere (incompletă). Doar covorul acoperitor de nuditate vegetală ce-l speram a foșni printre crengile fagilor l-am regăsit demult plecat către veșnicia celor trecătoare.

Rar și puțin din lenjeria intimă a crengilor a mai rămas la locul sperat. Ceva prin partea cea mai ascunsă a juvenililor pădurii. Venerabilii s-au grăbit să arate tot… nu de alta dar să nu-i prindă vreun pofticios biped fără să fi arătat tot ce se poate arăta.

Apoi, după întâlniri interumane la mijloc de codru (încă) des s-a purces la picior către locul viszat: imașul Bolohanilor. Și-i drum serios și l-am abordat (tur/retur) cu trecere prin punctul maximal al Podișului Moldovenesc, numitul Dealul Mare al Tudorei de Botoșani. Și l-am abordat pe creastă care mi-a dovedit că e acel dinozaur adormit cândva în apa mării primordiale și pietrificat ușor schimonosit așa încât să facă drumul complicat. Doar că hărțile moderne și programele de ghidaj te pot ajuta să treci peste ceața amețitoare ce ți-o va pune pe creier pădurea și multitudinea ei de copaci precum și covorul acela foșnitor proaspăt așezat și nicidecum deranjat de vreun pas uman.

Am ajuns așadar, chiar cu claritate și în timp decent, la marginea de imaș al Bolohanilor, cea sperată deși nu chiar în punctul așezat pe harta aceea de ghidaj. Ne-am mulțumit cu această atingere și cu un zbor chinuit de programe cu probleme în a fi capabile de controlul precis și corect al zburătoarei mele. Returul este mai mereu mult mai rapid pentru că ai deja un fir al Ariadnei care să te ducă de nas la punctul de unde ai plecat, chiar dacă spinarea dinozaurului celuia rămas pietrificat este abruptă cât cuprinde și părul dinozaurian este încă la locu-i, deși perie manageriată în zilele noastre, excesiv aș opina eu.

Măcar pentru copii a fost loc și timp de o joacă cu covorul spre a nu-l lăsa chiar neatins cum l-am găsit și doar pradă vântului și animalelor pădurii.

Cum micul luptător albastru nu avusese parte de acțiune serioasă, drumul Humosului i l-a oferit tocmai ca un fel de culme a secetei: trecere prin apă curgătoare cu urcuș imediat, dur și cu soarele între ochi. Trecut cu un brio de nota 10 de aur. Desfășurarea panglicilor ce vor fi cândva axa strategică IS-SV mixate cu cele cunoscute în detaliu de harta digitală ne-a scos pe alte panglici, de asta dată impecabil asfaltate și ne-a arătat comunități aflate acum la apogeul coloristic al cireșilor. Doar ziua scurtă (plecarea târzie) ne-a lipsit de unghiurile fotografice și aeriene ce ar fi fost epice. O altă dată, când va fi dat să fie.

Drumul Europei a fost așa cum îl știm: stresant și animat. Iași la ceas de seară a schimbării orare celeia din ce în ce mai inutile.

Din cele văzute și trăite unele au rămas drept bites and bytes. Unele sunt chiar împărtășite cu cei binevoitori (dornici?) în a ne urmări: