Am zis cu o seară înainte că poate atacăm ceva ce atacase și Traian la începutul anilor 100EN deși cred că mai civilizat era, dacă chiar ar fi dus tot la ceva întârziere în traseu, să atacăm cele evitate cu o zi înainte… Geoagiu… chiar Orăștie. Oricum ideea de a ataca cetățile dacice a fost repede abandonată pentru un alt an și alte planuri, poate mai bine croite și mai temeinic executate.
Am trecut în modul: hai să vedem ce-o să iasă fără programare prealabilă… inclusiv a unei cazări. Aici am tot cugetat că mergând în munți poate nu va fi nevoie de aer condiționat și că vom găsi fără dificultăți prea mari cazarea necesară… am cugetat… am zis!
Am zis!
Serviabilitatea este totuși ceva ce lasă de dorit din motive pe care cred că nici nu le putem bănui. Cert este că nouă nu ne-a ieșit nici cafeaua izbăvitoare și nici ceaiul meu, opțional de altfel, la Mol-ul din Orăștie. Poate că și astăzi așteptam. Mai degrabă ar avea automatul livrator direct cu plată la mașinărie și nimeni nu ar fi nemulțumit.
Deva și a sa cetate pe vârf au fost doar admirate din viteza (redusă) a mașinii. Noi și hoarda organizată de centauri cu numere de Italia cu tot cu mașina lor de însoțire. Am lăsat în spate autostrada și vajnicul GFR/BalintReisen cu numere reverberând a Freiburg im Breisgau și am trecut spre APUSENI (munții) sau ceea ce fusese stabilit de acasă (și de câțiva ani buni) ca fiind ținta primordială a acestui tur de Românie.
Apusenii au adus cu sine vestigii ale unei societăți multilateral dezvoltate în forma viaductului de cale ferată de la Vălișoara că era foarte facil ca acces motorizat și imediat după acest moment de tristețe că erau și nu am fost în stare să păstrăm și folosim am trecut la mai mult ardelenism: drumuri înguste și cu pantă de 15-20% (impecabil asfaltat!!!!!!) și bisericuțe vechi de lemn și livezi de pruni (din nefericire și acelea în disoluție). Măcar ne-am bucurat de cele ale câmpurilor! Să fie primit!
Orașul aurului în România are nume de aur verde: Brad. Și nici măcar așa nu am vizitat muzeul dedicat acestei îndeletniciri de când oamenii prin aceste locuri. Apoi ne-am afundat în Apuseni și am trecut pe lângă un obiectiv care va merita să fie el însuși țintă: Roșia Montană. Nu să o salvăm că nu suntem turmă haș(iș)taggistă dar să o vizităm temeinic spre a simți pulsul istoriei suprapus pe goana după aur.
Cât despre ardeleni molcomi (și ospitalieri) e destul să treci pe la o benzinărie cu pompă unică și te saturi de ei și aerele lor grăbite, doar aerele.
Noroc ca e o zonă cu ce vedea dacă-ți plac micile vestigii de artă a lemnului suprapusă pe credința creștină și ale sale dialecte. Mai e și istoria cu învingători și cu trișori la masa negocierilor dar și cele purtate din vorbă-n vorbă. Toate și-ar merita propria excursie.
Numai că noi am fost chitiți pe peșteri și dând cu banul pe furtună între munți am ajuns la concluzia că riscăm (informații puternic contradictorii aveam privitoare la Peștera Ghețarul de la Scărișoara!) și dăm în Cheile Ordâncușei cu a lor Peșteră Poarta lui Ionele. Și a fost un fel de loz câștigător. Mai cu seamă că peștera asta … un fel de gaură în munte și cam atât. Se răcorise și udase însă, cât de cât și asta a fost un deliciu mai cu seamă că am găsit cu ușurință și o cazare ce s-a dovedit a fi fabuloasă. Noroc de decizia de a face și un pic de aprovizionare spre a nu ne trezi … burtă goală și gât uscat. A fost și răcoare deși … capitolul acesta nu a fost de natură să ne dea speranțe pentru viitor. E cald.
O seară cu câțiva pași și cu o ratare ce ne-a adus un punct de neocolit pentru dimineața ce vine. Odihnă liniștită în munți!
EuGeniuZ's Blog 