suntem cu toții și cu totul. Paradoxul este că într-o zi cu Soare (cum altfel?!) acesta ne va înghiți ca pe un snack la micul dejun. Va fi în fapt o cină copioasă a stelei pe final de viață. Cum va fi concret? Dar oare chiar contează?
Contează că suntem ai săi și că, cu toate capriciile sale greu de cunoscut și înțeles, ne creează și întreține în fiecare fragment de timp (noțiunea aceea abstractă ce ne guvernează viețile).
Așadar timpul, dușmanul nostru, este acela care ne susură în creiere că TREBUIE să ajungem acolo unde TREBUIE să facem ceea ce este impus (ca fiind necesar) de către societate (mă întreb dacă nu cumva societate comercială fără nici un fel de răspundere). În acest fel TREBUIE să revenim la munca de zi cu zi pentru că ea, se presupune, ne oferă mijloacele prin care să ne ducem existențele în care, din timp în timp, există mici momente de reală bucurie. Cum Soarele (sau să fie legile fizicii din colțul nostru de univers?) nu a lăsat și teleportarea la îndemâna muritorilor se ajunge ca pentru un moment de bucurie să existe infinită suferință, mai cu seamă cea de pe drumurile noastre… lungi, înguste și mai mereu îndoielnice calitativ, în plus populate cu destui neaveniți. Asta cu lungimea ține și de periferia totală în care suntem plasați ca și urbe ioropenească.
Acelui iluzoriu moment de bucurie chiar creatorul Soare îi mai pune un grad de incertitudine prin tocmai probabilistica capriciilor sale manifestate concret în zona asta a moșiei sale prin climă / vreme… ceva de care omul nu este niciodată, DAR NICIODATĂ, mulțumit. A fost acesta unul dintre motivele lungului drum al Transfăgărășanului în detrimentul mai scurtului Pas Prislop pentru că cei ce dau în bobi și-ți spun cum va fi să fie cu vremea nu sunt nici hotărâți și nici că le iese (în majoritatea timpului și inclusiv pentru perioade de timp apropiate, aproape trecute! iară nu din cele viitoare).
Că procentul de reușită a ghicitului în bobii vremii a fost aproape de 85-90% e remarcabil și cred că restul a fost spre a ne „forța” la un al doilea urcat în 24 de ore și pentru a da liniște mentală celor mai slabi de privirea ce moaie articulațiile pe coborârile serioase, precum aceea din Șaua Capra. Dar tot acest amănunt a făcut ca rozul vizat excursional să fie mai degrabă imaginat mental decât capturat pe retina noastră și pe senzorii echipamentelor.
Pasul Prislop și derivatul său numit Șaua Gărgălău sunt autostrăzi pentru picioare comparativ cu rugozitatea montană aspră a Făgărașului prin imaginea Caprei, fie ea Șa sau Lac sau Vârf (ascuns astăzi privirilor în exact 30 de secunde!)
DAR
Important este c-am reușit și că ne-am trăit momentele de bucurie la comuniunea cu muntele aspru, cu zăpada încă prezentă și cu priveliștile de poveste ce ne-au desfătat. Și când, la final, motorul a început a se răcori, amintirile s-au instalat comod în cotloanele lor… moleculare sau electric/magnetice.
A fost… așa cum este mai mereu: INTENS! pentru că altfel nu e de povestit și nu este de arătat însă imaginile TREBUIE să ne amintească de cât de frumoasă ne este țara. De urâțit o urâțim noi, fiecare și împreună.
Enjoy the memories! sau mai pe românește… să ne bucurăm de savurarea amintirilor capturate!
EuGeniuZ's Blog 
…„jos fesul”! …minuni, frumuseți unice dăruite nouă de Mama Natură!
ApreciazăApreciază